Suntem distrași de noianul de informații provenit din rețelele de socializare, dar avem o grămadă de cărți necitite. Înțelegem că este important să ieșim din casă, dar parcă niciodată nu găsim momentul potrivit. Suntem plictisiți, apatici, temători și nesiguri.
Ce este acest sentiment
John Cassian, călugăr și teolog, a scris la începutul secolului al V-lea despre o emoție pe care grecii din antichitate au numit-o acedia. O minte „subjugată” de această emoție este „îngrozită de locul în care se află, dezgustată de camera sa… Nu-i permite să stea nemișcat în celula sa sau să dedice vreun efort lecturii. Simte o apatie profundă, stors de energie, ca și când ar fi fost într-o călătorie lungă sau după un post prelungit, pe care nu și le-a dorit… Se uită în jur și nu vede pe nimeni, suspină că trebuie să trăiască această singurătate fără sfârșit”.
Sună extrem de familiar. Cu toate acestea, definiția care descrie atât de corect starea noastră actuală, s-a pierdut în timp și în traduceri succesive.
Etimologic, acedia alătură prefixul negativ a- la substantivul grecesc kēdos, care înseamnă „grijă, îngrijorare sau durere”. Pare descrierea apatiei, dar felul în care Cassian disecă această stare arată că acedia este mult mai complexă decât atât.
Cassian și alți creștini din primii ani au numit acedia „demonul de la amiază” și, uneori, l-au descris ca „un șir neîntrerupt de gânduri, precum valurile mării”.
Mai degrabă, acedia a apărut direct din constrângerile spațiale și sociale impuse de nevoile unei vieți monahale solitare. Aceste condiții generează o combinație ciudată de lipsă de apetență de orice fel, anxietate nedirecționată și incapacitate de concentrare. Împreună, acestea alcătuiesc emoția paradoxală a acediei.
Evagrie din Pont a inclus acedia printre cele opt căi ale minții care trebuiau depășite de creștinii devotați. Dintre acestea, acedia a fost considerată cea mai insidioasă pentru că se manifesta numai după ce călugării au fost cuprinși de păcatele lăcomiei, desfrânării, avariției, tristeții, mâniei, slavei deșarte și mândriei.
Acedia a fost o parte esențială a vocabularului emoțional al Imperiului Bizantin și termenul poate fi găsit în tot felul de liste de „pasiuni” (sau, emoții) în literatura medicală și lexicon, precum și în tratatele teologice și predici.
Precum călugării
Deoarece psihologia clinică a reclasificat emoțiile și stările mentale, termeni precum „melancolie” pot suna arhaic și moralizant. Expresiile emoționale, normele și definițiile se schimbă în timp și variază între culturi. Ele marchează constelațiile de senzații corporale, tiparele de gândire și cauzele sau efectele sociale percepute.
Odată cu declinul moralizării teologice, ca să nu mai vorbim de influența monahală, acedia a dispărut în mare parte din vocabularele seculare.
Acum, restricțiile generate ca reacție la Pandemie, creează condiții sociale care se apropie de cele ale călugărilor din deșert. Poate că nu există demoni (vizibili), dar rețelele sociale oferă o mulțime de știri alarmiste (și, deseori, false) iar acestea, coroborate cu distanțarea socială care limitează contactul fizic – cu care am fost obișnuiți încă înainte de zorii umanității –, reprezintă o constrânge a spațiului fizic și al mișcării pe care ne este imposibil să le acceptăm pe perioade lungi.
Mai mult decât o etichetă
Reintroducerea în descrierea sentimentelor a conceptului acedia este importantă în două moduri:
– În primul rând, distinge complexul de emoții provocat de izolarea forțată, incertitudinea constantă, rafalele de știri negative, de termeni clinici precum „depresie” sau „anxietate”.
– În al doilea rând, și mai important, sentimentele asociate cu izolarea fizică sunt exacerbate de izolarea emoțională – acel sentiment teribil că ceea ce simțim, este parte din noi. Când o experiență poate fi numită, aceasta poate fi comunicată și chiar împărtășită.
Ne luptăm cu propria noastră „perioadă lungă și întunecată a sufletului”, precum călugării care se refugiau de lume, în deșert, pe vremea lui Cassian, și avem nevoie să recunoaștem că această experiență, care face parte acum din repertoriul nostru emoțional, nu reprezintă nimic nou pentru umanitate. Prin urmare, trebuie să acceptăm că soluția pentru acedia este chiar cea oferită de predecesorii noștri – să fim stoici și, după ce vom depăși această perioadă, să retrăim viața în culorile pe care acum le considerăm definitiv pierdute.
