Centrul Pompidou a organizat o retrospectivă a celui mai faimos dandy al artei engleze, David Hockney – un geniu al picturii, care nu încetează să se reinventeze. Cu pași ezitanți, parcurge sălile expoziției, vizibil fericit, dar și mișcat de onoarea pe care a primit-o. În spatele faimoșilor săi ochelari rotunzi, o privire azurie, mereu în alertă. Ce amintiri pentru ex-dandy-ul care a prins Swinging London și California Peace and Love! Artistul, născut în 1937 în Bradford, Yorkshire, a pictat așa cum i-au dictat circumstanțele: prieteni, iubiri, locuri.
Picturile dvs. sunt traversate de un climat optimist. Se datorează temperamentului dvs.?
Trebuie să fim optimiști. Copiii sunt optimiști: descoperă ce este viața și ăsta e un lucru minunat. Desigur, experiența mea de viață are suișurile și coborâșurile ei – oamenii pot fi groaznici, uneori, dar cred că, în esență, toți suntem buni. Să spunem despre mine că am o natură bună, pozitivă. Am 80 de ani, dar sunt încântat să experimentez. Picasso spunea: „Când pictez, mă simt de parcă aș avea 30.” Și eu, la fel!
Deseori ați spus că picturile dvs. sunt ca niște scrisori, note, amintiri…
Exact! M-am concentrat mereu să arăt lucruri, lumea din jurul meu, într-un mod absolut subiectiv. Asta nu m-a împiedicat să reflectez la diverse modalități de a crea imagini. Am înțeles devreme că pictura oferă mult mai multă libertate față de fotografie, nu doar dintr-o perspectivă tehnică ci și pentru că îți permite să ai perspective, puncte de vedere diferite.
Privind în urmă, ați spune că ați devenit artist din vocație, ca să experimentați sau dintr-un pariu?
În primul rând, vocație: aveam 8 ani și voiam să fiu artist. Eram foarte bun la desen. În al doilea rând, dorința de a experimenta. Privind această retrospectivă, îmi vin în minte multe amintiri, unele ușor nebune… dar lucrările reflectă ceva foarte important pentru mine: în ciuda diferențelor de stil, transpare obsesia mea, să pun sub semnul întrebării modalitățile prin care alegem să ne reprezentăm lumea.
Din 1970, în plus față de pictură, ați explorat utilizarea diferitelor materiale și direcții artistice, ați utilizat Polaroidul, fax-ul, copiatoarele, iar recent smartphone-ul și iPad-ul. Ați făcut-o din curiozitate?
O pasiune reală, de fapt. În 1970, am folosit aparatele de fotografiat Polaroid, ca să creez compoziții cubiste, în 1980, am experimentat desenul cu ajutorul computerelor, dar nu am fost satisfăcut, în 2007 am fost printre primii proprietari de iPhone și am început să desenez flori, sau ce vedeam pe fereastră, folosind ecranul tactil. Le transmiteam prietenilor, prin internet, zilnic astfel de creații. Ulterior, când am avut un iPad, am realizat lucrări mai mari, iar în 2011 am avut o expoziție cu lucrări exclusiv digitale.
În anii ’60, când ați ajuns în California, ați descoperit o lume nouă, exotică și senzuală, pe care ați transcris-o în picturi figurative, pline de culoare. V-ați simțit împlinit când, ani mai târziu, stilul dvs. a triumfat?
Nimeni, pe vremea aceea, nu era interesat de picturile mele. Nici la școala de artă din Londra, abstractizarea nu m-a pasionat prea tare. În fața picturilor mele californiene, lumea spunea: „Sunt depășite”, dar nu m-a interesat. Nu mi-a păsat niciodată de critică.
De ce a devenit pictura dvs. „A Bigger Splash (foto jos)” o lucrare iconică?
Habar nu am! Dacă ar exista o rețetă, crede-mă, o aflam. Acum 50 de ani, era doar o pânză oarecare. Timpul a transformat-o într-un reper artistic. Așa cum am spus, mi-a plăcut mereu să desenez, iar desenatul, în esență, înseamnă să observi lumea, mediul. În fiecare zi, pentru 65 de ani, am făcut ce îmi plăcea, și am lucrat mult, pentru că asta iubesc.
Este adevărat că în micul studio pe care-l aveați în tinerețe, ați scris pe tăblia patului: „Ridică-te și muncește”?
Da, așa este. Mi-a luat o zi să scriu asta, o zi fără muncă… Astăzi, i-aș spune unui tânăr artist: „Ridică-te imediat și muncește acum!”.
