Muzica este un fenomen pe care-l împărtășesc toate culturile de pe planetă. Studiul sistematic al reacțiilor fiziologice care au loc în creier atunci când ascultăm muzică a condus la descoperirea de noi terapii și devoalarea misterelor funcționării creierului.
O femeie diagnosticată cu depresie intră într-o cameră izolată fonic; pereții sunt căptușiți cu conuri piramidale din cauciuc alb. Stă pe o canapea, într-o tăcere absolută. O voce blândă, reverberată prin sistemul audio hi-fi, îi cere să se relaxeze și să descrie evenimentele negative prin care a trecut în ultimele luni – motivul pentru care se află acum, aici.
În timp ce ea vorbește, începe să audă un murmur, o notă muzicală slabă, care servește ca fundal propriei voci. Volumul sunetului crește încet, progresiv. Curând, dintr-o șoaptă abia auzită, abstractă, în câteva minute tonurile se transformă într-o melodie cu un ritm complex și frumos. Femeia devine mai atentă, concentrată asupra ritmurilor pe care le recunoaște dar nu știe unde le-a mai auzit. Purtată pe ritmurile muzicii, intră, pentru scurt timp, într-o stare de transă. Brusc, devine conștientă, sentimentul fiind că a petrecut câteva ore în acea cameră deși au trecut numai câteva minute. Muzica se aude în continuare. Nu își poate explica în ce fel, dar o invadează un sentiment de liniște absolută, ca și cum toate greutățile au rămas în urmă.
Pe drumul spre casă, este surprinsă să constate că zâmbește fără vreun motiv anume. Nu i s-a mai întâmplat de mult…
Efectul terapiei muzicale nu este singular asupra pacientei de care vorbeam înainte – așa cum probabil ați constatat în dese rânduri, anumite melodii vă încarcă de energie, vă dau încredere pentru a face față unei noi zile. Este o situație similară cu cea în care boxerii intră în ring, pe ritmul melodiei preferate – se încarcă, oferindu-și un plus de energie înaintea meciului. Dar, așa cum știți, sunt și melodii, ritmuri, care vă calmează, creând confort și pace, chiar dacă acum câteva momente erați agitați. Structuri muzicale diferite, cu efecte diferite, dar care, în esență, funcționează urmând același principiu: prin succesiunea de tonuri recepționate, creierul reacționează în consecință, parcă urmând tipare prestabilite, cărări pe care deja a mai umblat.
CONSTRUCȚII MUZICALE
Piesa, „Visul 1“, parte a albumului Sleep (2015) a eminentului compozitor britanic Max Richter, cunoscut pentru aproximările sale surprinzătoare între muzica clasică și populară, este o lucrare ce durează puțin peste opt ore (504: 21 minute), fiind realizată pentru a facilita o noapte de odihnă completă. Compozitorul susține că a scris această melodie planificând-o meticulos, inspirat de validări științifice certe, care au dezvăluit cauzalitatea directă între anumite secvențe muzicale și relaxare, creativitate și energie pe care le resimțim ascultându-le.
Desigur, accentul pieselor de pe albumul Sleep, este pus pe temele care generează relaxare dar, așa cum subliniază unul dintre cei mai importanți experți în cercetarea științifică a sunetelor, neurologul David Eagleman, producător și dirijor al programului The Brain, „relaxarea facilitează creativitatea“. Din acest motiv, muzica ambientală este un puternic stimulent și pentru concentrare, efectele ascultării acestor ritmuri la birou sau când lucrăm la calculator fiind certe: o performanță crescută cu aproximativ 35%“. Eagleman i-a fost îndrumător științific lui Richter în realizarea albumului Sleep (Somnul), sonoritățile acestuia fiind un hibrid între muzica de cameră și cea electronică, o speculație artistică liberă despre structuri muzicale solide, frecvențe și timpi diferiți, care induc creierului informații prin care acesta intră în starea de somn.
Plecând de la aceste informații verificate științific, ne întrebăm dacă este posibilă realizarea unor piese muzicale proiectate să provoace o reacție specifică, sau dacă ar exista un ritm anume pentru a crește productivitatea?
Știm, empiric, că muzica provoacă stări emoționale celor care o ascultă. Dr. Stefan Koelsch, profesor de psihologie muzicală la Freie Universität din Berlin, spune că cele mai recente studii neuroimagistice, obținute prin rezonanță magnetică și analiza electroencefalogramelor, arată că „muzica poate modula activitatea în structurile creierului cunoscute a fi implicate în mod crucial în generarea emoțiilor“. Astfel, amigdala (conexată în special fricii, furiei și instinctului de supraviețuire) sau nucleul accumbens (numit și „Centrul plăcerii“, implicat în sentimente asociate plăcerii), precum și altele, cum ar fi hipotalamusul, sau cortexul prefrontal, pot fi afectate de un anumit tip de muzică. „Potențialul de a modula activitatea acestor centrii conduce la implicații importante pentru utilizarea muzicii în tratamentul tulburărilor neurologice,“ relatează profesorul, care a evaluat mai mult de o sută de studii conexe. Astfel depresia, anxietatea patologică, stresul posttraumatic, sau chiar boala Parkinson sau schizofrenia ar putea fi tratate prin terapii orientate spre muzică. Koelsch, care este, de asemenea, cercetător în domeniul științelor cognitive și ale creierului uman la Institutul Max Planck, a avertizat totuși că mai trebuie să facă mai multe experimente care să valideze definitiv aceste rezultate.
EXPERIMENTE
În acest sens se îndreaptă abordările unei echipe interdisciplinare de la Universitatea din Salonic, Grecia. Experții combină experiențele din studiourile de muzică și neuroinformatica, o ramură a proceselor software computerizate. Proiectul urmărește să înțeleagă tiparele „fiziologice de personalizare a muzicii“ sau „biopersonalizarea“, ideea centrală fiind determinarea științifică a modalității prin care frecvența impulsurilor electrice care apar în comunicarea interneuronală, atunci când se ascultă o melodie, să poată servi ca un „biomarker“ pentru un program computerizat care ar putea propune utilizatorilor exact tipul de muzică ce stimulează, personalizat, centrele plăcerii și asocierea cu recompensa din creier. Evident, complexitatea rezidă din aceea că fiecare suntem unici și, ca atare, reacționăm emoțional deseori, radical diferit.
Cercetarea se bazează pe sistemul de analiză a encefalogramelor, care măsoară fluctuațiile de tensiune ce apar între neuroni atunci când aceștia comunică între ei. Observând frecvențele acestor impulsuri electrice, pot fi detectate diferite tipuri de unde cerebrale, deci anumite acțiuni care au loc; orice stimuli senzoriali, cum ar fi ascultarea unei melodii, generează o activitate în zona din cortexul cerebral în cazul în care este primită și prelucrată această informație. Cu ajutorul EKG-ului s-a descoperit că sunetele ritmice sunt capabile să sincronizeze diferite unde cerebrale generate simultan și, în același timp, aceleași sunete pot coordona comportamentul grupurilor, procesele mentale, emoțiile și chiar mișcările acestora – sunetul tobelor, în marșurile militare, este doar unul exemplu.
Bazat pe aceste date, în viitorul nu prea îndepărtat, este posibil să avem muzică terapeutică proiectată individual pentru a se potrivi perfect pacientului, pentru a îmbunătăți performanța, a motiva sau pur și simplu pentru a induce relaxare în cel mai eficient mod posibil.
SUNETE
Sunt cântece care fac parte din viața noastră, care evocă amintiri sau sentimente, la care reverberăm imediat, după primele acorduri. De când ne naștem, pentru majoritatea dintre noi, muzica, ritmurile, sunt o prezență ce nu poate fi negată nici chiar atunci când ne dorim liniște absolută, pentru că acestea se întipăresc în memoria noastră și putem reproduce bucăți dintr-o melodie ascultând-o în sinea noastră sau fredonând-o. Acest lucru se datorează faptului că aceste sunete au „infectat“ mintea noastră și, de prima dată când le-am auzit, au creat un soi de „cuib“ în memoria noastră, unde le permitem să locuiască. Acesta este unul dintre misterele cele mai profunde ale creierului, care implică muzica, iar studiile neuro-științifice sugerează că procesul memorării/rememorării unei melodii sau fragment sonor își are sediul în neocortex și cerebel. Este însă deosebit de dificil de urmărit traiectul gestionării memoriei muzicale pentru că acesta este de cel mai multe ori asociat cu alte trăiri, deci subiectiv, instabil, un episod intim al fiecărei persoane.
În cartea sa Musicophilia, Oliver Sacks relevă că acest gen de memorare diferă de la persoană la persoană, că nu este generat de aceeași melodie indiferent cât de la modă sau molipsitor i-ar fi ritmul și nici măcar nu tinde să facă parte din profilul preferințelor muzicale ale persoanei. În plus, acest gen de re-play de care este capabil creierul nostru rămâne cuibărit în circuitele noastre neuronale pentru mult timp. Dar ciudățenia este absolută pentru că, așa cum arată studiile și testările de laborator, reținerea și „reascultarea“ voluntară a pieselor muzicale care ne plac excede cu mult capacitatea noastră de a reține identic sunete emise aleator.
Dacă vom face analogia între creier și un device de înregistrat sunete, circuitele neuronale redau secvențele ușor de reținut dintr-o bucată muzicală, ca într-un fel de repetiție. Piesa și tonul se repetă din nou și din nou, fără controlul nostru direct. Psihologul Daniel Levitin, autorul cărții „This is Your Brain, on Music“ (Acesta este creierul tău, pe muzică), clarifică fenomenul susținând că melodiile din mintea noastră sunt un soi de ecou, întrucât suntem capabili să redăm între 15 și 30 de secunde dintr-o piesă, adică exact cât durează memoria noastră auditivă pe termen scurt, numită și memoria ecoului. „Acestea sunt, de obicei, linii melodice simple, de efect, ritmate, precum jingle-urile din reclame; compozițiile mai complexe, am constatat, nu se înscriu în acest tipar, denumit generic «imagini muzicale involuntare»“.
Genul acesta de melodie a fascinat și o face în continuare, pentru că, pe de o parte asigură aproape garantat succesul comercial, dar, pe de altă parte, intrigă oamenii de știință care caută să-l încadreze în tipare măsurabile. În mod nu neapărat ciudat, conceptul tehnic referitor la acest tip de ritmuri de neuitat provine din limba germană, Ohrwurm – literal traducerea înseamnă „vierme în ureche“, ceva care nu-ți dă pace, din punct de vedere auditiv – ; esența este însă mult mai vastă, întrucât, de fapt, vorbim despre „viermi mentali“, de o „mâncărime cognitivă“. Unul dintre relativ puținii cercetători care au fost implicați în studiul acestor Ohrwurm este Lassi A. Liikkanen de la Institutul de tehnologia informației din Helsinki, Finlanda, care a efectuat primul studiu de anvergură în încercarea de a clarifica misterul sunetelor memorabile. Un studiu efectuat în țara sa, pe 12.400 de utilizatori de Internet, a arătat că peste 90%, dintre persoanele chestionate trăiesc cel puțin o dată pe săptămână acest fenomen. Cercetătorul a studiat fenomenul din două perspective: momentul în care se formează „cuiburi“ pentru aceste ritmuri, în creierul nostru și, apoi, rememorarea lor; Liikkanen crede că acest fenomen este legat de memoria semantică, cea care are de a face cu utilizarea limbajului, înțelegerea și sensul lucrurilor, care ne permite să comunicăm cu ceilalți, în strânsă legătură cu memoria episodică, cele două, împreună, formând așa-numita memorie declarativă, legată de evenimente specifice, evenimente personale plasate precis în timp și spațiu.
Studiul Liikkanen menționează că există o corelație puternică între fenomenul Ohrwurm și persoanele care-l trăiesc, acesta manifestându-se mai ales la cei care ascultă des, zilnic, muzică.
Pornind de la ipotezele de mai sus, producătorii show-urilor, cei implicați în media, cinematografie, televiziune sau publicitate au intuit, de multă vreme, că melodiile cunoscute, difuzate în timpul programelor, vor suscita un interes mai intens, mesajele vor fi mai ușor reținute iar scenele-cheie vor avea un dramatism sporit. Pentru a valida această teorie, în Statele Unite, în anul 2007, s-a realizat un studiu ce viza efectele reclamelor. Au fost prezentate, unui grup eterogen de 1760 de persoane, două clipuri, a câte 25 de secunde, nedifuzate până atunci, fără sonor sau orice alt fond muzical. După 40 de zile, aceluiași grup i-au fost prezentate aceleași reclame – rezultatul: doar 35% dintre participanți și-au adus aminte că au mai văzut cele două filmulețe…
CELE PATRU ANOTIMPURI
Un bătrân de 70 ani citește un roman, în camera lui de zi. Ceasul de pe perete arată ora cinci, moment în care, la televizor, începe un serial din anii ’90; știe că trebuie să ia medicamentul împotriva bolii Alzheimer de care suferă. Urmează o terapie care-l ajută să facă față bolii, nu să-l vindece. Serialul are o introducere muzicală foarte alertă, clară, distinctă și deci are toate caracteristicile unui Ohrwurm. Reacția bătrânului este aproape pavloviană, deși boala de care suferă i-a afectat profund memoria – se duce și-și ia medicamentul prescris. Acest comportament atipic pentru o persoană care nu-și aduce aminte nici când s-a născut, are un motiv clar întrucât memoria sa a devenit asociată direct cu muzica, informațiile ancorându-se în sinapsele creierului datorită „viermilor muzicali“ și fixate cu ajutorul unui medicament care inhibă producerea de proteine care îi cauzează afecțiunea. Când Alzheimerul a apărut în viața omului care citea în sufragerie, el și-a salvat, pe diferite playere aflate în casă, o serie de melodii care rulează, simultan, pe toate aparatele. Aceste cântece îl ajută să-și amintească cine este dar, de asemenea, îi creează o rutină zilnică: „Summertime“ de Ella Fitzgerald este cântecul care-l trezește dimineața; „Anotimpurile“ lui Vivaldi îi amintesc că e vremea să pregătească micul dejun; „Lucy in the Sky With Diamonds“ al Beatles-ilor, marchează momentul terapiei cognitive prescrise de către medic. De trei ori pe zi, doar atunci când aude piesa „Losing My Religion“ a R.E.M., ia telefonul mobil și activează aplicația care trimite semnalele fiziologice colectate de brățara de la încheietura mâinii sale și, tot atunci, rezolvă un chestionar sub formă de joc video. Datele sunt trimise în timp real la calculatorul medicului său curant.
Acest scenariu fictiv ar putea fi real, curând, în cazul în care ipotezele cu privire la utilizarea terapeutică a acestei „mâncărimi muzicale“ ar putea fi considerate drept avantaje în tratamente, fiind sprijinite cu medicamente.
Sunt încă multe de învățat despre mecanismele din spatele efectelor muzicii și cum le primim în viața noastră, însă, adevărul este că nu mulți am putea trăi fără influența lor. Precum filozoful german Friedrich Nietzsche, putem concluziona că „Viața fără muzică ar fi o greșeală!“
