Cele mai bune teorii ale conspirației au sens, în situații care par total lipsite de sens. Acestea par să ne facă să credem că, în sfârșit, am conectat informații disparate, că am găsit piesele care lipsesc dintr-un puzzle uriaș, că vedem lumea așa cum este cu adevărat. Nimic nu este inventat ci doar redescoperit.
Asta se întâmplă și cu ceea ce a devenit teoria conspirației preferată, tribulată cel mai des: teza, argumentată de futuriști și vizionari tehnologici, că trăim nu într-o lume reală, ci într-o simulare, un joc complex, detaliat, imaginat de un semizeu, un hacker sau un maestru AI. Ceea ce, dacă este adevărat, explică sensul învățăturilor ce ni s-au transmis de mii de ani, anume că nimic nu e real și că suntem doar niște proiecții într-un vis care nu ne aparține. Această idee că nu este lumea reală este cu mult mai veche decât filmul-cult, The Matrix. O auziți în înțelepciunea hasidică: „Fără îndoială că lumea este o lume în întregime imaginară, dar a fost îndepărtată o singură dată din lumea adevărată.” O auziți în scrierea naturalistului din secolul al XIX-lea, Philip Henry Gosse, a cărui carte, Omphalos, susținea teoria că fosilele descoperite dovedeau că lumea este mai veche decât cei șase mii de ani ai Genezei și că au fost puse în pământ de Dumnezeu, pentru a ne testa credința. O auziți în povestirile budiste, cea mai faimoasă fiind „Visul fluturelui”, în care autorul nu este deloc sigur dacă este un bărbat care a visat că este fluture sau un fluture care visa că este bărbat.
Istoria modernă, științifică, a ipotezei simulării începe în 2003, odată cu publicarea, de către profesorul Oxford și futuristul Nick Bostrom, a lucrării „Trăim într-o simulare, într-un computer?”
Având în vedere viteza cu care evoluează puterea de calcul a procesoarelor, și consecvent capacitatea de a produce realități virtuale tot mai veridice, Bostrom consideră că, nu peste mult timp, simulările noastre vor deveni tot mai detaliate și mai realiste, până când, la un moment dat, „nu va mai exista o distincție clară într-o simulare pe calculator, precum jocurile video, iar personajele vor deveni conștiente de sine, se vor naște în acea realitate și nu vor putea spune care este lumea reală, privind dinspre simulare”. O societate care poate crea o astfel de simulare nu va crea doar una, spune Bostrom, ci milioane, fiecare populată de entități conștiente de sine care cred că sunt în lumea reală. Sesizați analogia? În acest caz, este foarte posibil ca noi să existăm într-o simulare, care produce, la rându-i alte simulări, alte lumi virtuale.
Argumentul lui Bostrom se bazează pe logica tendințelor, prin care, observând dezvoltarea unui bebeluș, am putea concluziona că dacă va continua să crească în acest ritm, va avea o înălțime de patruzeci de metri, în jurul vârstei de cincizeci de ani. Și totuși, ipoteza Simulării a aprins fantezia unora dintre cele mai importante nume din știință. Neil DeGrasse Tyson, directorul Planetarului Hayden, a estimat la 50% șansele ca noi să fim parte dintr-o lume simulată. Elon Musk a mers mult mai departe, spunând că șansele ca noi să NU fim într-o simulare, sunt „una la câteva miliarde”.
Ipoteza rezolvă anumite probleme, explică unele întrebări care au frământat mințile cele mai luminate. De exemplu, Matematica: Ce este? De unde vine? Am făcut-o sau este o caracteristică a lumii fizice, precum gravitația? De ce funcționează regulile matematice peste tot, la fel? De ce 2+2 întotdeauna =4 ? Dacă ne aflăm într-o simulare, răspunsul este simplu: matematica este codul-sursă, utilizat de creatorul lumii virtuale.
Motivele concrete, care ne conduc la concluzia că Universul este o simulare, includ faptul că acesta se comportă după reguli matematice și este împărțit în segmente definite clar (particulele subatomice), precum un joc video pixelat.
Într-un joc video, ceea ce vedem pe ecran este singura parte randată, restul „hărții” existând doar ca potențial, până în momentul în care, deplasându-ne virtual, ajungem în alte zone. Acest mod de codare a realității virtuale economisește resurse, sporind astfel acuratețea vizuală. În jocurile video, nu se întâmplă așa cum am învățat că a făcut Dumnezeu – adică a creat întreaga lume, în detaliu – pentru că ar necesita mai multă putere de calcul decât este practic disponibil. Unii cercetători suspectează că lumea noastră a fost construită în același mod precum jocurile video – o stradă dispare, după ce treci de ea. Când nu o vezi, nu este acolo. Teoria aceasta ar rezolva mai multe anomalii care bântuie mecanica cuantică, de exemplu, de ce nu putem preciza locația anumitor particule până când nu sunt observate? Poate pentru că nu există, până când nu ne uităm către acea parte a simulării – la fel cum Mario și Luigi nu există, dacă jocul este oprit.
O problemă filozofică, ce ne bântuie din antichitate, este, de fapt, una matematică: dacă un copac cade în pădure și nimeni nu este în jur să-l audă, se produce vreun sunet? Răspunsul, incomensurabil în lumea organică, devine simplu într-o simulare: nu, deoarece pădurea nu există, dacă un jucător nu se află pe ecranul respectiv. „Fizica cuantică ne oferă o descriere a Universului (sau a mai multor Universuri) care nu are sens din perspectiva unei„ realități obiective ”, dar necesită observarea acestuia de către o conștiință”, scria autorul și designerul de jocuri video Rizwan Virk. „Aceste descoperiri, uneori incredibile, sfidează bunul simț, dacă nu trăim în interiorul unui joc video …”
Simularea este conformă cu direcția generală a progresului gândirii umane, în care fiecare dezvoltare sau revoluție, din perspectiva noastră, a făcut ca omenirea să pară mai puțin unică, mai puțin importantă, mai puțin centrală. Am pornit, acum milioane de ani, uitându-ne, noaptea, pe firmamentul plin de stele. Apoi, Pământul a devenit o parte a unui sistem mai mare, orbitând în sistemul solar. Sistemul a devenind parte dintr-o galaxie, care a devenit parte dintr-un Univers, care a devenit o simplă felie a unui multivers. Acum, multiversul devine un program, printre alte miliarde, stocate pe un server central ceresc.
În jurul ipotezei simulării s-a dezvoltat o teologie întreagă – pentru unii, susține credința în reîncarnare. După ce murim, suntem atomizați de natură, dar revenim, la fel ca PAC-MAN. Pentru alții, dă sens noțiunii creștine de înălțare, de trecere la un nivel superior. Cei care au cel mai bun punctaj, au absolvit și se ridică spre următoarea lume, lumea programatorului, care este ea însăși sau el însuși (chiar nu contează) un facsimil, încearcă, de asemenea, să acceadă la următorul nivel superior. În cele din urmă, cel mai bun jucător poate intra în lumea reală, cu excepția cazului în care nu există o lume reală, nu există nici un original, pentru că prima copie este o copie a unei copii. Pentru unii, acesta este sensul, că nu există niciun sens. Ipoteza, dacă este adevărată, ne aduce unde am început: ființe pierdute, în căutarea unui Creator. Acesta este motivul pentru care nu suntem fericiți nici măcar atunci când obținem ce vrem, pentru că nu este exact ceea ce dorim. Ceea ce vrem cu adevărat ne așteaptă la nivelul următor sau nivelul dincolo de el. Cel puțin, asta sperăm.
