Te-ai gândit vreodată cum gândești? Îți spui „Nu uita laptele” înainte de a pleca de acasă și, atunci când ajungi acasă fără el, îți spui: „Cum am putut uita exact asta?”
Mulți oameni folosesc conversații „interioare”, bazate pe vorbire, pentru a-și organiza și a-și concentra gândurile.
Russell Hurlburt este profesor de psihologie la Universitatea din Nevada, Las Vegas, iar obiectul cercetărilor sale nu este să exploreze vorbirea interioară ci să ne ajute să explorăm experiențele noastre așa cum sunt ele de fapt.
„Vizualizați ceva? Experimentați o senzație tactilă? Simțiți o emoție?”, acestea sunt întrebările pe care cercetătorul le adresează subiecților în cadrul cercetărilor sale, pe care le numește eșantionare descriptivă a experienței (DES).
În studiile efectuate, el a descoperit că majoritatea subiecților s-au străduit să articuleze modul în care vorbeau cu ei înșiși. Când le-a cerut cuvintele sau propozițiile specifice, mulți nu au avut ce să spună.
Studiile sale au arătat că subiecții aveau dialoguri interioare aproximativ 26% din timpul în care erau testați, în timp ce alții nu au experimentat niciodată așa ceva, neînțelegând nici măcar conceptul acestei mecanici interioare. Ce cauzează, totuși, un monolog interior? Unele cercetări arată că oamenii folosesc adesea o verbalizare interioară când sunt sub presiune. Poate că, de exemplu, repetă răspunsuri la întrebările interviurilor de angajare. Sau, poate, sunt sportivi care încearcă să se motiveze. Un cercetător de la Universitatea din British Columbia, Mark Scott, a descoperit că există un semnal cerebral numit „descărcare corolară” care ne ajută să facem distincția între experiențele senzoriale pe care le plăsmuim interior, față de cele provenite din stimuli externi – și acest semnal joacă un rol important în vorbirea internă. De asemenea, joacă un rol în modul în care sistemele noastre auditive procesează vorbirea – când vorbim, auzim de fapt o copie internă a sunetului vocii noastre, generată în același timp cu sunetele pe care le emitem când vorbim.
